Fiecare elev reprezintă un ansamblu de resurse cognitive, afective şi acţionale. Clasa şcolară este considerată adesea un sistem social, o societate în miniatură. Societatea şcolară are un caracter tranzitoriu, de aceea anumite modalităţi de organizare şi funcţionare (utilizarea timpului, disciplină, efectuarea sarcinilor, etc) au o anumită artificialitate, ceva ce face din ele doar un exerciţiu pentru rolul social viitor. Clasa şcolară este o realitate socială unde au loc numeroase fenomene cu evidente semnificaţii sociale. Aici are loc articularea conduitelor de predare şi învăţare, care creează un camp pedagogic în cadrul căruia se realizează un process de comunicare şi asimilare a ştiinţei.
O clasă este, înainte de toate, un mediu de comunicare, instrumentul instituţionalizat prin care partenerii acestui proces interacţionează reciproc şi în cadrul căruia sunt reflectate valorile şi ideologia unei societăţi. Relaţia profesor-elevi are un caracter asimetric, întrucât profesorul, deţinând rolul conducător, este cel care hotărăşte ce activităţi va desfăşura grupul clasei, cum se va lucra, ce se va învăţa. Interrelaţiile dintre membrii clasei conduc spre o organizare structurală internă a acestuia, în care fiecare influenţează şi este influenţat de ceilalţi. Aceste relaţii pot fi mai intense sau mai puţin intense, mai stabile sau mai puţin stabile, punându-şi amprenta asupra realizării obiectivelor urmărite. Dinamica clasei de elevi surprinde totalitatea transformarilor care au loc în interiorul colectivului, transformări care-i imprimă acestuia o anumită traiectorie. Este vorba de evoluţia colectivului clasei ca întreg, ca unitate de sine stătătoare şi nu de anumite modificări izolate ce se produc în interiorul său.
Atunci când colegii de clasă au sentimentul că alcătuiesc o mică comunitate, ei sunt predispuşi în mai mare măsură să lucreze pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru, să participe cu entuziasm la activiţăţile clasei şi să îşi propună să atingă niveluri mai inalte de pregătire. Un asemenea sentiment se asociază, în plus, cu o scădere a frecvenţei comportamentelor indisciplinate, violente. Este vorba despre sentimentul generat de convingerea că toţi au de împărţit aceleaşi îndatoriri, se respectă şi se susţin reciproc în ceea ce au de făcut şi cred că fiecare dintre ei contribuie la ceea ce se învaţă în sala de clasă. Coeziunea unei clase de elevi exprimă măsura în care membrii ei sunt dispuşi să renunţe la o parte din gratificările, opiniile şi conduitele personale în favoarea grupului ca întreg. Ea presupune conştientizarea faptului că acţiunile şi comportamentele fiecărui membru au consecinţe directe sau indirecte, manifeste sau latente, pentru toţi ceilalţi. Menţinerea unităţii grupului cere ca fiecare membru al clasei să acorde o oarecare prioritate grupului ca întreg, dincolo de dorinţele, atitudinile şi opiniile proprii. Coeziunea clasei depinde de măsura în care grupul are obiective unitare, posedă un set de valori şi norme proprii care reglează conduita membrilor în conformitate cu grupul, dispune de o conducere unitară în realizarea obiectivelor comune, iar membrii îşi asumă roluri reciproc.
Din punct de vedere al finalităţilor, dezvoltarea dimensiunii morale a persoanei presupune formarea: judecăţii morale – ca dimensiune intelectuală; conştiinţei morale – structurarea caracterului; conduitei morale – comportamentul moral. Omul îşi însuşeşte normele, principiile morale în mod empiric sau ştiinţific. Normele morale care privesc strict relaţiile interumane sunt dobândite din fragedă copilărie, în principal prin exemplul celor din jurul copiilor, dar pot fi însuşite/ întărite şi în cadrul şcolii.
Elevii îşi pot asuma responsabilităţi pentru a lua o decizie de natură morală, îşi pot regăsi nevoile şi interesele, îşi pot exprima trăirile emoţionale, empatia şi pot să îşi formeze o atitudine caracterizată de respect pentru ceilalţi, toleranţă, solidaritate prin: realizarea unor activităţi care să fie urmate de discuţii finale pe lucrări legate de evaluarea lucrărilor, respect pentru munca lor şi a colegilor; discuţii, jocul de rol, timp petrecut împreună în activităţile extraşcolare; vizite la centre de îngrijire a minorilor, bătrânilor, persoanelor cu nevoi speciale, acţiuni de caritate, urmărirea unor filme tematice (situaţii problemă) în care elevii trebuie să decidă şi să aleagă varianta (considerată) morală; exemple, modele de urmat; implicarea copilului în diferite acţiuni educative, culturale, extraşcolare, participarea la concursuri, competiţii şcolare, excursii; descoperirea hobby-urilor şi valorificarea acestora; jocuri de rol; aplicarea unor chestionare; cercuri foto, grupuri de interes, cluburi (pictură, foto, teatru, muzică, dans, centru de abilităţi etc.), activităţi liber alese organizate pe centre de interes; abordarea unor teme adecvate în cadrul orelor de dirigenţie; activităţi şcolare şi extraşcolare de voluntariat.
Din ce în ce mai mult, organizarea şi îndrumarea unei clase de elevi a devenit o activitate extrem de laborioasă şi de complexă care implică o multitudine de resurse individuale, de eforturi şi acţiuni din partea profesorului. În cadrul sistemului educaţional, cadrele didactice trebuie să se raporteze continuu la cei pe care îi educă, să stabilească relaţii de colaborare cu părinţii acestora şi cu alţi membri ai comunităţii. Activitatea profesorilor vizează individualităţi în formare fapt ce impune o maximă responsabilitate. Aceasta este perspectiva care le conferă cadrelor didactice o poziţie oarecum specială, unică. Ei sunt, de obicei, singurii adulţi într-un grup de copii, reprezentanţi ai lumii adulţilor pentru care îi pregătesc pe aceşti copii.
De multe ori, eficienţa activităţii didactice se află în strânsă relaţie cu aşa numitul ”climat educaţional”, care este reprezentat de dezvoltarea unor relaţii corespunzătoare, atât între elevii unei clase cât şi între aceştia şi cadrul didactic. Din acest motiv, se impune analiza modalităţilor de structurare a relaţiilor din cadrul clasei de elevi. Comportamentul uman poate fi conceput în termenii unor tipare de relaţii dintre diverse elemente componente ale sistemului larg. În cadrul evoluţiei sale copilul, este parte a unui astfel de sistem. Din această perspectiva evoluţia motorie, cognitivă, socială şi emoţională nu are caracter izolat; aceste evoluţii nu sunt independente şi nici nu reprezintă căi paralele de dezvoltare, aşa cum sunt, de cele mai multe ori văzute de către cercetători, ci sunt integrate unor procese organizate şi dinamice.
In şcoală profesorii şi copiii evoluează intr-un context de interacţiuni pe mai multe planuri care implica procese culturale, metodologice şi biologice. Relaţionarea dinamica şi multilaterală regăsită în principiul perspectivei integratoare, sugerează de asemenea următoarea idee: competenţa copiilor este strâns îngemănată cu trăsăturile contextelor astfel încât caracteristicile intrinseci ale copilului (cunoaştere, atenţie, competenţă socială, determinantele comportamentale) pot fi atribuite în egală măsură copilului dar şi contextelor de dezvoltare. De exemplu, procese cognitive aflate în legătură cu gândirea şi înţelegerea, aşa cum sunt: reglarea emoţională şi autocontrolul, căutarea ajutorului, ori abilităţi sociale precum cooperarea nu reprezintă doar trăsături ale copilului, ci şi caracteristici derivate din relaţiile şi interacţiunile copilului în contextul clasei. Ele reflectă un anumit nivel de organizare şi funcţionare. Din această perspectivă, competenţa şi dezvoltarea copilului în mediul şcolar nu pot fi conceptualizate sau evaluate în mod izolat, rupte de trăsăturile mediului şi de interacţiunea dintre acestea şi trăsăturile copilului.
Contextul de desfăşurare, condiţiile, formele şi conţinuturile instrucţionale au nevoie de un anumit control, de o organizare şi implementare care să conducă la eficientizarea activităţii educative. Cunoaşterea avantajelor şi limitelor strategiilor educative utilizate în scopul atingerii finalităţilor, planificarea şi proiectarea corespunzătoare a acestora, constituie puncte esenţiale pentru un bun management al instruirii.
Provocarea secolului XXI este de a identifica ce nevoi va avea generația pe care încă nu o cunoaștem şi despre care nu putem prezice ce va face în viață. Prin urmare, unul dintre aspectele critice ale educației este stabilirea valorilor.
Cultura umană este de neconceput fără de om, educaţie şi valori. Existenţa omului, calitatea acesteia depinde de priorităţile valorice pe care le urmează fiecare din noi pe parcursul vieţii. Este important să conştientizăm faptul că orice valoare există în şi prin om, iar educaţia, care, la rîndul său este şi ea o valoare de importanţă majoră ce a trecut proba timpului, formează eu-l axiologic al fiecărei persoane.
Valorile, raportate la cultură, timp şi nonvalori, există şi acţionează ca nişte puncte centrale, ca repere fundamentale, care orientează şi ghidează în permanenţă traiectoria vieţii umane.
Bibliografie:
Institutul de Științe ale Educației, Responsabilitatea profesorului în formarea moral-afectivă a tinerilor
Ciprian Ceobanu, Managementul clasei de elevi