SESIUNI ONLINE
LOCALIZAREA AUDITIVĂ
Unele experimente foarte interesante au fost desfăşurate asupra localizării sunetelor. Interesul special pentru astfel de cercetări constă în faptul că localizarea sunetului nu are loc într-o lume auditivă, ci într-o lume vizuală sau tactilă. Spațiul auditiv este, într-un sens, derivat sau secundar. Motivul pentru aceasta este că senzațiile auditive nu au atributul spațial al extensivităţii, astfel încât lumea auditivă nu are în sine nici un conținut spațial. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască faptul că senzațiile auditive au atributul cvasi-spațial al volumului. Dar nu este, ca să spunem așa, în acest volum o localizare a sunetelor. Prin urmare, problema localizării sunetelor este un nou tip de problemă în domeniul percepției spațiului, diferit de problema localizării unui obiect văzut, a unui contact sau a unei presiuni.
Reprezentarea undelor sonore
Figura anterioară utilizează puncte pentru a reprezenta moleculele de aer într-un aranjament pe care le presupune în orice moment, atunci când undele sonore radiază dintr-un obiect care vibrează. Deși această schemă are meritul unei analogii strânse cu poziționarea de moment a moleculelor atunci când undele sonore sunt transmise, nu ne permite să percepem cu ușurință detaliile dimensionale ale undelor. Pentru a face acest lucru, este preferată o altă metodă de reprezentare. O astfel de portretizare grafică este prezentată în Figura 2, care reprezintă în modul convențional toate valurile pe care le-am văzut în figura 1.
Auzul este, după recepţia vizuală, simţul cel mai bogat în experiență. Este bază pentru aproape toate interacţiunile zilnice. Acesta este calea principală pentru cunoștințele noastre legate de aspecte importante ale lumii din jurul nostru. Prin ea muzica face apel la sentimentele noastre estetice și emoții.
ASPECTE FUNDAMENTALE PRIVIND AUZUL
Ca o legătură cu mediul nostru ambiant, auzul provine din schimbări de energie în mediul înconjurător. Pentru a înțelege cercetarea auditivă trebuie să știm ceva despre modul în care experimentatorii generează, transmit și măsoară energiile sonore pe care le folosesc ca stimuli controlați în studiile lor de laborator legate de auz. Trebuie să cunoaștem faptele majore despre reacția urechii la o astfel de stimulare fizică, inclusiv fenomene care trebuie luate în considerare în planificarea aproape oricărei investigații în procesele auditive.
Bazele fizice ale percepției mișcării
Orice obiect în mișcare ar trebui să atingă o anumită viteză minimă pentru ca aceasta să poată fi văzută ca mișcare. Experimentele au indicat că, în condiții de vizionare clare, un obiect bine luminat plasat la doi metri de ochi poate fi văzut ca mișcare, în cazul în care atinge o viteză de 2 mm pe secundă. Un obiect apropiat va părea să se deplaseze mai repede în comparație cu un obiect îndepărtat, chiar dacă ambele se deplasează cu aceeași viteză. Impresia de mișcare pe retină depinde, de asemenea, de mișcările sacadate ale ochiului, de la o fixare la alta. Mișcarea unei părți delimitate a imaginii va avea loc cu ochii fixați atunci când obiectul se mișcă în unghiuri drepte în raza vizuală. Mișcarea imaginii înconjurătoare are loc cu ochii într-o mișcare de urmărire atunci când un obiect în mediul fizic se mișcă în unghiuri drepte în raza vizuală. Un rezumat al factorilor fizici privind percepția mișcării, așa este prezentat de Gibson în tabelul următor:
Atunci când un observator este rugat să estimeze dimensiunea unui obiect departe de el, el nu va fi în mod normal, în conformitate cu dimensiunea imaginii proiectate pe retină, ci mai degrabă la obiectul pe care el l-ar vedea dacă ar fi aproape de el.
Dimensiunile reale de obiecte pot fi estimate în mod corect până la distanțe de aproximativ 400m. Limitele, formele și dimensiunile obiectelor apar relativ constante, indiferent de poziția lor în spațiu. Pe măsură ce obiectele se deplasează mai departe de percepție, ele par a fi micșorate în mărime. Această schimbare oferă un indiciu al distanței. Există, prin urmare, un compromis între a vedea un lucru de dimensiuni constante atunci când este aproape și dimensiuni mai mici, atunci când este la o anumită distanță.
Orice obiect perceput va proiecta imaginea pe cele două retine ale ochilor separat și în mod diferit, dar este văzut ca un singur obiect solid, în trei dimensiuni. Aceasta se numește percepție a profunzimii. Se datorează fuziunii a două imagini retiniene în creier. Când un obiect este văzut cu un ochi, avem de-a face cu vederea monoculară. Indiciile la distanță în acest caz vor fi limitate. Anumite fapte cu privire la viziunea binoculară ar trebui să fie remarcate în această privință. În primul rând, imaginea retiniană este mai mare pentru mai aproape și mai mică pentru obiecte îndepărtate de aceeași mărime. În al doilea rând, contururile obiectelor suprapuse oferă indicii la distanță. Obiectul a cărui contur este continuu la punctul de suprapunere este văzut ca fiind mai aproape. În al treilea rând, scăderea dimensiunii și separarea obiectelor oferă un indiciu pentru percepția distanței. În al patrulea rând, indicii de adâncime vin, de asemenea, de la umbre. În al cincilea rând, mișcarea relativă a obiectelor oferă indicii la distanță. Un obiect care se deplasează rapid va fi văzut mai aproape decât unul care se deplasează încet.
Citește mai mult: PERCEPȚIA DIMENSIUNII ȘI A DISTANȚEI (ADÂNCIMII)