(1) Context şi terminologie

Cu  o  evoluţie  foarte  rapidă  în  ultimele  patru  –  cinci  decenii,  educaţia  pentru  mediul înconjurător  este  un  concept  utilizat  în  această  formă  pentru  prima  dată  în  1948,  cu  ocazia conferinţei IUCN (International Unit for the  Conservation of Nature and Natural Resources) de  la Paris. Câteva  momente  au marcat  în mod  deosebit dezvoltarea concepţiei  privind educaţia pentru mediu până în prezent. 

Cel mai important pas în demersul definirii educaţiei pentru mediu  l-a constituit reuniunea IUCN  /  UNESCO  din  Nevada,  U.S.A.  din  1970.  Prima  definiţie  ‘clasică’  a  termenului  a  fost formulată  cu  această  ocazie:  "Educaţia  pentru  mediu  reprezintă  procesul  de  recunoaştere a valorilor  şi  de  clarificare  a  conceptelor  în  scopul  dezvoltării  abilităţilor  şi  atitudinilor  necesare înţelegerii  şi  aprecierii interrelaţiilor  dintre  om,  cultură  şi  mediul său  biofizic.  Educaţia  pentru mediu necesită practica în luarea deciziilor şi formularea pentru sine a unui cod de comportament privind aspecte referitoare la calitatea mediului”.

În  1975,  se  creează  primele  programe  internaţionale  privind  educaţia  pentru  mediul înconjurător  (UNEO -  United Nations  Environment  Programme  şi UNESCO / UNEP)  şi are  loc prima declaraţie interguvernamentală asupra acestei teme:  Carta de  la Belgrad  -  Un cadru  global privind educaţia pentru mediu.

Se  conturează  deja  ideea  educaţiei  pentru  mediu  văzută  ca  proces  permanent, interdisciplinar ca natură şi aplicare, un demers educaţional (privit global şi nu doar o “altă” dis-ciplină  de  studiu),  privind  interrelaţiile  dintre  om  şi  sistemul  natural,  încurajând participarea  la experienţa  de formare,  referindu-se atât la  dimensiunea globală  cât şi  la cele  trecută  /  prezentă / viitoare, încurajând înţelegerea, gândirea critică, rezolvarea de probleme, clarificarea valorilor. 

Citește mai mult: Domenii transdisciplinare: Educaţia pentru mediul înconjurător

A treia dimensiune.

Atributul extensiei, semnăturii locale și senzațiilor de mișcare sunt adecvate pentru a explica percepția noastră asupra relațiilor spațiale într-un spațiu cu două dimensiuni. Cu toate acestea, nu este clar dacă sunt adecvate pentru a explica percepția noastră de adâncime sau de distanță, adică a celei de-a treia dimensiuni. Aici, din nou, au apărut probleme pentru psihologia experimentală. În experiența individuală normală percepția de adâncime are loc în principal în sfera vederii. Experiența persoanelor cu cecitate congenitală arată că poate apărea, de asemenea, în sfera tactilă, dar rămâne adevărat că, pentru vederea individuală normală este sursa sa principală. Mai mult decât atât, este atributul vederii binoculare mai degrabă decât al celei monoculare pentru experiența directă a celei de-a treia dimensiuni, deși, ca și în cazul experienței tactile, este posibilă o anumită percepție a adâncimii pentru viziunea monoculare. Când ambii ochi sunt utilizați în vedere avem în mod evident două imagini retiniene, dar în condiții normale percepția unui singur obiect. Cei doi ochi combina și funcționează în același mod ca şi cum ar fi un singur ochi, dacă plasat la jumătatea distanței dintre e, cu condiția ca ambii ochi să fie de valoare egală pentru vedere, sau de eficiență egală. Dacă cei doi ochi nu sunt de valoare egală, poziția ochiului "ciclopean" este deplasată spre cel mai puternic sau mai bun. Fenomenele pot fi ilustrate printr-un experiment foarte simplu. Dacă cititorul cu ambii ochi deschişi fixează cu degetul un obiect în cameră și apoi, păstrând degetul în aceeași poziție, închide primul ochi și apoi celălalt. Cu ochiul drept închis el va observa că degetul este îndreptat spre dreapta obiectului, cu ochiul stâng închis degetul este indreptat la stânga, iar în cazul în care cei doi ochi sunt egali el este la aceeași distanță în cele două cazuri. În cazul în care un ochi este mult mai bun decât celălalt, cititorul poate descoperi că el este încă îndreptat dreapta atunci când celălalt ochi este închis, dar atunci când ochiul este închis el este îndreptat foarte mult în partea laterală a ochiului închis. Obiectul este localizat cu referire la ochiul median, cu excepția acestui ultim caz, unde este localizat cu referire la ochiul mai bun.

Citește mai mult: PERCEPȚIA SPAȚIULUI – II

Toate obiectele percepute sunt percepute în spațiu și timp, sau într-o ordine spațială și temporală. În acest material ne vom concentra asupra percepţiei spaţiului. În experiența noastră perceptuală a obiectelor din lumea exterioară vom sesiza că aceste obiecte ca având o anumită formă și mărime, la o anumită distanță unul de altul și de la noi, într-o anumită direcție unul faţă de la altul și faţă de noi. Să presupunem că ne uităm la unele obiecte de tipul celor folosite uneori ca modele în lecții de desen, să zicem, o sferă, o piramidă triunghiulară, un cub, sau o prismă. Ele sunt situate în fața noastră la aproximativ zece de metri distanță; sfera este de aproximativ la doi metri distanță de și la stânga piramidei, cubul este alături, dreapta piramidei, prisma este în fața liniei dintre sfera și piramida, mai degrabă aproape de prima decât de cea din urmă. Acum vedem, aparent, dintr-o privire, aceste obiecte solide, cu o anumită formă, aranjate într-un spațiu concret în modul în care aranjamentul lor a fost descris; poziție, direcție, distanța, toate aparent direct reținute în experiența noastră vizuală asupra situației. Acestea sunt senzații vizuale şi prin urmare, într-un fel, trebuie să fi învățat să vedem relații spațiale și ordine spațială. Este menirea psihologiei să arate modul în care această învățare a avut loc și în acest sens, psihologul trebuie să se bazeze într-o măsură foarte mare pe rezultatele studiului experimental.

Citește mai mult: PERCEPȚIA SPAȚIULUI – I

Este de utilitate scăzută adoptarea unei descrieri fenomenologice în privinţa studiului legat de percepția formei. S-ar putea produce numai astfel de informații evidente precum faptul că un cerc apare mai rotunjit și mai puțin unghiular decât un pătrat. În loc de a cere subiecților să descrie percepțiile lor, cei mai mulți experimentatori par să aducă procesele perceptuale într-o stare observabilă, solicitând subiecților să ofere răspunsuri discriminatorii, deoarece sunt prezentate diferite forme de stimulare.

Studii de discriminare

Discriminabilitatea unei serii de forme comune, ar fi triunghiul, elipsa și crucea, a fost studiată în două experimente care prezintă un contrast instructiv în metodele utilizate. Casperson a pregătit carduri cu stimuli folosind șase astfel de forme geometrice familiare, cu variante ale fiecărei forme create prin modificarea dimensiunilor sale. De exemplu, forma dreptunghiulară a fost variată de la un pătrat real la un dreptunghi subțire, care a fost de șase ori mai lung decât lăţimea sa. Toate aceste figuri diferite au fost făcute în șapte mărimi diferite, astfel încât un prag de discriminare ar putea fi determinată pentru fiecare dintre ele, având formele vizualizate la o distanță fixă, cu o iluminare fixă. Măsura comportamentului perceptuale a fost numărul de identificări corecte ale formelor. Datele indică faptul că crucea și triunghiul au fost mai ușor de identificat decât celelalte forme din studiu, elipsa și diamantul fiind mai dificil de discriminat.

Citește mai mult: STUDII EXPERIMENTALE IMPLICATE ÎN PERCEPŢIA ASUPRA FORMEI