Personalul încadrat în învăţământul preuniversitar beneficiază de dreptul de a participa la oricare din formele de pregătire şi de organizare a perfecţionării/formării continue.

Personalul didactic, de conducere, îndrumare şi control, precum şi personalul didactic auxiliar participă la activităţile de formare continuă, în condiţiile art. 275 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

Formarea continuă a cadrelor didactice reprezintă un ansamblu de activităţi având ca scop dezvoltarea competenţelor, cunoştinţelor şi expertizei individuale şi se realizează ca dezvoltare profesională şi evoluţie în carieră.

Ansamblul activităţilor de formare continuă cuprinde:

a)programe de perfecţionare a pregătirii ştiinţifice, psihopedagogice şi didactice, inclusiv cercuri psihopedagogice, inspecţii speciale şi interasistenţe la clasă;

b)programe de formare în domeniile conducerii, îndrumării şi evaluării învăţământului;

c)cursuri de pregătire şi susţinerea examenelor de obţinere a gradelor didactice II şi I; gradele didactice pot fi obţinute la una dintre specializările înscrise pe diploma/diplomele pe care candidatul o/le deţine sau la una dintre disciplinele pe care cadrul didactic le poate preda conform Centralizatorului privind disciplinele de învăţământ, domeniile şi specializările, precum şi probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar, denumit în continuare Centralizator;

Citește mai mult: COMPETENŢE CONCRETE DOBÂNDITE PRIN ACTIVITATEA DE FORMARE PROFESIONALĂ CONTINUĂ

Acordarea gradului didactic II semnifică dobândirea de către cadrul didactic a unui plus de profesionalizare, confirmat prin rezultatele obţinute la probe special concepute pentru a pune în evidenţă valoarea adăugată achiziţionată în intervalul parcurs de la obţinerea definitivării în învăţământ.

În stabilirea vechimii efective la catedră pentru înscrierea la examenul de acordare a gradului didactic II, conform art. 242 alin. (4) şi alin. (8) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, se vor avea în vedere următoarele:

a)condiţiile de vechime necesare înscrierii la examenul de acordare a gradului didactic II se referă la vechimea de predare efectivă la catedră şi nu se confundă cu vechimea în muncă, recunoscută ca vechime în învăţământ în vederea stabilirii drepturilor salariale. Pentru vechimea la catedră se ia în calcul perioada în care s-a prestat activitate efectivă de predare, ca personal didactic calificat, respectiv studii de specialitate absolvite cu examen de diplomă sau de licenţă, după caz, cu normă întreagă şi cu îndeplinirea condiţiilor de formare iniţială, conform legii;

Citește mai mult: METODOLOGIA ACORDĂRII GRADULUI DIDACTIC II

Educaţia părinţilor, ca şi educaţia, în general, apare necesară atât pentru creşterea şi educarea copiilor cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.

Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente şi, desigur, a educaţiei adulţilor. „Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a individului în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii atât a indivizilor cât şi a colectivităţii lor.

Aceasta este o idee comprehensivă şi unificatoare care include învăţarea formală, nonformală şi informală pentru dobândirea şi îmbogăţirea unui orizont de cunoaştere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii şi domenii ale vieţii.” (R. H. Dave, 1991, pp. 47 – 48). Din această perspectivă, actualul sistem de învăţământ apare ca inflexibil, prea formal şi disfuncţional în contextul necesităţilor comunităţilor sau al noilor evoluţii. În aceeaşi lucrare e menţionează că o etapă iniţială a oricărei strategii, proiectată să îndeplinească aspiraţiile educaţiei permanente este „construirea unui pod de legătură” între „o varietate de elemente intereducaţionale” (structuri, curriculum, pregătirea profesorilor) şi „un număr considerabil de elemente extraeducaţionale.” (configuraţii personale, sociale, istorice etc.)

Citește mai mult: OPTIMIZAREA RELAȚIEI ȘCOALĂ-FAMILIE PRIN EDUCAȚIE PARENTALĂ

În societăţile contemporane nu se poate vorbi despre educaţie familială fără a se lua în considerare raporturile familiei cu şcoala, aşa cum nu se poate vorbi despre educaţie şcolară fără a se ţine seama de raporturile şcolii cu familiile elevilor.

În evoluţia istorică a relaţiei familie – şcoală se pot deosebi trei etape:

·         etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinţii sunt rare, formale; părinţii acceptă ideea că nimic din ceea ce se întâmplă în şcoală nu îi interesează; administraţia alege şcoala pentru copii; părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară; asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate; în pregătirea profesorilor relaţia între familie şi şcoală este neglijată;

·         etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare în vreme ce părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă. Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a intensifica acuzele ce se aduc familiei pentru proastele rezultate şcolare; administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară; contactele cu părinţii păstrează caracterul formal, de rutină; local, apar experienţe privind comunicarea cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional, dar e prezentă; în formarea profesorilor se abordează problema relaţiei familie – şcoală, dar are un statut de problem secundară;

Citește mai mult: FORME DE COLABORARE ȘCOALĂ-FAMILIE